Ce-am visat, ce a fost si ce va fi…

Nu am fost niciodata inspirata indeajuns de mult incat sa visez la nunta mea. Pun acest lucru pe seama firii mele mai baietoase,  cadrului familial neconventional sau poate pe seama faptului ca inca nu intalnisem pe acel cineva care sa ma faca sa imi descopar latura indragostita, desi visatoare am fost de cand ma stiu. Asadar,  ani in sir imi planuiam viitorul insa niciodata nu era alaturi sau conditionat de cineva. Eram eu, femeia de cariera, ce nu are nevoie de nimeni si de nimic de la nimeni, increzatoare in fortele proprii si independenta. Visam atunci la o viata egoista, implinita financiar si consideram ca abia dupa 30 de ani, cand (conform planului meu) as fi avut destula ordine in ganduri, maturitate si pregatire de viata as fi putut incepe sa caut pe cineva cu care sa intemeiez o familie. Am subestimat necesitatea si puterea iubirii in viata mea tocmai datorita exemplelor tragice din jurul meu.

Credeam ca fiecare casatorie este predestinata sa sfarseasca in divort, ca o casatorie “subjuga” spiritul liber al femeii si il remodeleaza sa devina un spirit domestic si supus, ii conditioneaza orice reusita pe plan profesional de compatibilitatea acesteia cu celelalte atributii de mama, sotie , gospodina, reducand intreaga relatie la un patriahat si aliniind-o conceptiei sociale ca “locul femeii e la cratita”. Nu am inteles niciodata de ce femeile viseaza la asa ceva, de ce nu sunt constiente ca intregul eveniment pe care il asteapta atat de mult va fi mereu punctul culminant al intregii casniciei pentru ca ulterior toate atributiile si tot sistemul de prioritati se va schimba in defavoarea lor. Nu am inteles pentru ca nu traisem niciodata pe pielea mea acele sentimente care fac ca femeia sa isi doreasca toate acestea.

Descoperisem cateva fatete ale iubirii si credeam ca nu pierd multe daca o elimin din ecuatia viitorului, dar, in primul an de facultate m-a lovit in moalele capului si s-a infiltrat cu ticalosenie pe dupa barierele inimii mele o iubire nebuna. Nu stiam eu ce-i aia, nu stiam cum sa ma comport si simteam cum  libertatea imi este in primejdie. Ma simteam vulnerabila, incompleta si pentru prima data in viata mea simteam ca nu pot respira fara el, ca nu contez fara el, ca viitorul meu ar fi pustiu fara el si ca toate planurile mele pana atunci erau facute in necunostinta de cauza.

Dupa 3 ani am decis ca nu putem sa mai traim unul  fara altul si, desi sufletele noastre au facut de mult un legamant pe viata, vroiam ca si cei dragi sa se bucure alaturi de noi. Asa cum va spuneam, situatia  familiala atipica ne-a facut ca pasul oficial al casatoriei sa fie facut la mii de kilometri departare pentru a fi alaturi de o parte din familia mea si asa am ajuns, in Toscana -parte din Bella Italia. Un loc de vis, romantic, prielnic desfatarii sentimentelor si trairilor intense. Cateva luni mai tarziu insa am simtit nevoia ca sa ne cununam si in fata lui Dumnezeu si asa am fost adusa in ipostaza de a imbraca o rochie de mireasa, de a ma ocupa de planificarea nuntii, de organizare, cautari… si alegeri fel de fel. Nu a fost ceva tocmai usor de organizat mai ales intr-un cuplu in care unul viseaza ceva noaptea si altul trebuie sa puna in practica a doua zi, in care unul lasa lucrurile sa decurga de la sine in timp ce altul e obsedat de control, in care unul vrea o nunta mica si altul vrea una mare, in care un peste se lupta cu un capricorn si nu e nicio supriza ca pierde.

Contrar cuplurilor din jurul nostru de organizarea nuntii s-a ocupat aproape in exclusivitate mirele si nu mireasa. Poate va mirati ca am cedat deciziile si nevoia de control in detrimentul relaxarii insa pentru mine evenimentul in sine nu a fost decat un mare stres, pe care dragul meu sot a fost mai mult decat entuziast sa si-l asume, mai ales ca la a doua intalnire el stia deja ca vom avea mese rotunde in sala de nunta 🙂 A dus povara organizarii si a deciziilor finale in numele amandurora insa mereu a tinut cont de dorintele mele in ceea ce priveste rezultatul final. Nunta a fost, la acea vreme, una dintre cele mai avangardiste din oras, cu ornamente din trandafiri rosii atasate la lumanari de nunta sculptate la comanda, costume scumpe de designer, rochie de mireasa cu umerii goi, meniu sofisticat, muzica live neintrerupta, bautura exclusivista, toate intr-o locatie pe masura numarului de invitati.

Acum, gandind retrospectiv, nu cred ca am dori sa mai trecem prin tot “chinul facerii” unui asemenea eveniment. O zi atat de speciala merita traita, mai intens, mai intim, mai simplu, asa cum este in esenta ei iubirea. O astfel de zi ar trebui sa creeze un legamant al trupurilor chiar daca cel al inimilor s-a facut cu mult timp inainte, un legament sincer care intr-adevar sa conteze si sa nu fie doar un prilej de a crea un spectacol. Bogatia sta in sentimente si nu in valoarea lucrurilor cu care ne inconjuram intr-o zi anume iar continuitatea relatiei consta in respectarea sentimetelor celuilalt. Viata mea nu s-a schimbat cu nimic dupa casatorie si nici relatia noastra nu a atins un nou nivel, suntem noi, cei dintotdeauna insa acum ne e mai greu sa “scapam” unul de altul 🙂 . Un act in plus, un act in minus e un lucru material care nu face decat sa ateste niste sentimente.

Nunta de vis am avut-o atunci, acum 6 ani in urma, cand inca mai aveam o doza de nebunie, de copilarie, cand inca doream afirmari sociale ale iubirii noastre. Acum, cand totul e atat de simplu si frumos nu cred ca mi-as dori si nici nu cred ca as avea puterea necesara sa planific din nou o alta nunta, asa ca astept nunta de aur. Asta o voi planifica eu, promit! Am in minte imaginea a doi batranei grizonati care se tin de mana, iar in ciuda trupurilor batrane in ochi se vede sufletul tanar care iubeste neobosit.

Asadar, urati-mi de pe acum o noua “casa de  piatra” !

O seara placuta!

XOXO