Plansul e rau, dovada ca un copil e rasfatat [Book Review]

Asta am invatat de mici: sa nu plangem ca e rau, sa nu plangem ca deranjam, sa nu plangem….sa nu ne enervam, sa nu facem crize de furie iar daca totusi le facem vom fi opriti, dojeniti sau privati de afectiune. Asta am mostenit din comportamentul parintilor nostri si asta am transmis inconstient mai departe: un tipar de comportament punitiv, dovada la randul lui a unei copilarii private de afectiune de la parintii lor.plans

Cand am vazut prima data cartea  de educatie psihologica a Alethei Solter “Lacrimi si crize de furie.  Ce e de facut cand bebelusii si copiii plang“, m-am regasit in ambele. Primul an din viata fetitei mele a constat in plans si iar plans, incat simteam ca o face anume sa ma enerveze. Cand a mai crescut, pe la 1 an jumatate a inceput perioada tipetelor iar mai apoi pe la 2 ani cea a crizelor de furie, a istericalelor. Acum la 3 ani le are pe toate si concluzia celor din jur este ca am alintat-o prea mult, desi, eu cred ca doar am iubit-o ceea ce implica din cand in cand cate un moft satisfacut. Nu stiu nici acum de ce copiii plang sau au crize de furie insa imi place intr-o anumita masura abordarea Alethei Solter, un psiholog de renume international specializat in psihologia dezvoltarii. Filosofia ei de crestere este una nepunitiva, asa cum ar trebui sa fie orice psihologie de crestere a copiilor dupa care s-au organizat foarte multe seminarii pentru a ajuta parintii sa ii inteleaga mai bine pe copii,  pentru a creste echilibrati si nestresati fizic sau psihic.

De ce sunt copiii stresa(n)ti?

Toata cartea are la baza ideea plansului si cea a crizelor de furie cunoscute tuturor parintilor. Un punct comun sustinut pe tot parcurul cartii e ca plansul e bun, este un mecanism de aparare si de vindecare al organismului copilului pentru a face fata stresului de orice fel. Conform cartii, copiii se nasc stresati, iar pe parcursul vietii invata cum sa il gestioneze sanatos si sa nu il reprime. Stresul la copiii poate fi din orice, de la cea mai mica schimbare pana la abuzuri fel de fel, traume, etc, pana si o schimbare de temperatura, orice ii face sa iasa din starea de relaxare a organismului numita homeostaza. Practic copiii sunt niste stresati si stresanti de cand se nasc.

Ce propune Aletha Solter?

Aletha Solter propune sa intelegem plansul, cauzele si beneficiile lui prin oferirea dragostei si sprijinului neconditionat atunci cand copilul il merita mai putin. Astfel, el va putea sa se vindece prin plans, o stare care ii va permite sa treaca peste trauma sau stres si care ii va permite sa se dezvolte sanatos, fara frici. Baietii si fetele ar trebui sa planga la fel de mult insa dupa o anumita varsta baietilor li se impun anumite standarde cum ca barbatii nu plang ci plansul este doar o slabiciune a femeilor. Aletha propune ca in momentul in care copiii incep sa planga sa ii luam ferm si dragastos in brate pana se calmeaza si pana isi plang frica. Ulterior vor fi mai vioi si mai receptivi la noutati. Tot asa se procedeaza si in cazul crizelor de furie sau a actelor de violenta. In cazul celui din urma se elimina violenta ferm cu un “NU” dupa care se ia copilul in brate si i se explica ca il intelegem de ce plange si ca are tot dreptul sa planga.

Cartea e oarecum usor de citit, insista asupra ideii vindecatoare a plansului si cum noi parintii trebuie  sa le fim acolo iubitori si dragastosi langa copiii nostri in timp ce ei isi plang frica si stresul si se vindeca, lucru ce ar putea dura pana la 2 ore. Acum, zis si eu, ca mama de copil de 3 ani cum poti rezista psihic la asa ceva? Cred ca ar trebui o continuare a cartii in care sa dea idei practice pentru parinti, ca amendament la filosofia emisa in decursul a celor 25 de ani de cercetare. Sunt de acord cu ideile cartii si pe pilonii pe care sta insa nu pot fi obiectiva atunci cand subiectul receptor al plansetelor sunt chiar eu (si vecinii mei). Sunt de acord cu mijloacele neputinive si cu educatia fara recompense insa pentru a le pune in practica trebuie sa ai nervi de otel si sa nu ai altceva de facut decat sa te ocupi de educatia copilului si de vindecarea lui de stres. Insa, in stilul de viata cu care suntem obisnuite, noi, mamicile, mai putem avea rabdare si timp sa le facem pe toate si sa mai avem timp de noi si de sanatatea noastra psihica? NOI, mai avem timp de vindecare prin plans sau ne-am reprimat atat de mult dorinta de a plange incat nici asta nu mai putem face decat atunci cand simtim ca aproape explodam pe interior?

Voi ce strategie  adoptati?

O zi spornica de 1 Mai!

XOXO

Lasă un răspuns