Geneza unei pizze. De la lux la rutina.

Am incercat sa imi aduc aminte cand am mancat prima data pizza. Cu greu am reusit sa “pun degetul” pe acea amintire marcanta, unica, ce m-a adus pana aici, la nivelul unde pot recunoaste o pizza buna dupa miros, culoare, ingrediente, blat, sos, companie. Impactul primei mele intalniri cu fenomenul pizza, pentru ca asta era pizza intr-un micut oras din Bucovina: un fenomen care starnea curiozitate, indemna la socializare si le facea pe gospodine sa isi blesteme zilele ca nu le iasa blatul la fel de bun ca cel de la restaurant, a fost o piatra de hotar pentru viitoarele amintiri pe care le voi face tot la o bucata de pizza. 

Eram prin clasa a 6-a, sau poate mai devreme, impreuna cu o colega in zona unui mic restaurant care de atunci pana acum a facut istorie. Circumstantele in care am ajuns acolo sau scopul vizitei e oarecum blurat, cert e ca bucatarul era tatal ei. Pe drum catre restaurant, cu mare mandrie, exclama ca tatal ei face pizza si e singurul din oras. Ai mancat vreodata pizza? ma intreaba ea. Eu, intuind ca pizza e ceva ce se mananca si ca nu e vreo bautura sau animal am recunoscut cinstit ca nu dar numele exotic mi-a ramas in minte. Am sa ii cer si eu mamei sa imi faca pizza, imi zic eu in minte! Apoi, intr-o incercare copilareasca de a descrie ce este de fapt pizza, aflu de la Amalia (asa se numea colega mea) ca de fapt e un fel de placinta cu legume si cu carne. Nimic impresionant zic eu, pana tatal ei ne-a dat cate o felie sa o mancam. Nu stiam daca imi trebuie tacamuri la ea dar, la 11-12 ani, nu imi pasa atat de mult de eticheta si ma multumeam sa mananc cu mana, la fel cum nu stiam daca era o reteta autentica de pizza, dar nu mai conta, ca oricum nu aveam cu ce sa o compar! A fost cea mai buna pizza din viata mea, o fi contribuit si foamea, si compania, o pizza facuta asa ca la inceputuri, dupa o reteta adaptata a celei italiene: blat gros, pufos, deasupura cu parizer, un fel de salam, cascaval si ou batut ca sa lege tot, niste ciupercute pe ici colo si mult ketchup in zig-zag. Tin minte ca am ajuns acasa si i-am povestit mamei si eram atat de bucuroasa de parca tocmai descoperisem o noua placere a papilelor gustative.

Intr-o incercare de a-mi face o surpriza maica-mea mi-a facut pizza pe blat de paine. Nu stiu daca va suna cunoscuta reteta asta, dar e atunci cand inlocuiesti blatul cu painea inmuiata in ou cu lapte, o pui in tava si deasupra completezi cu ce vrei tu sa fie “Pizza” sau mai bine zis cu ce ai in frigider. E o varianta rustica si reinterpretare chiar a retetei romanesti care, e si ea o adaptare a celei autentice, in care te prefaci ca mananci pizza. Nu e buna, nu e rea, se poate manca la foame dar parca tot dupa pizza aia cu blat tanjesti. Maica-ta te vede ca te cam strambi atunci cand ai stomacul plin dar nu zice nimic si a doua zi o iei de la capat cu ciorba. A fost o perioada in care pizza cu blat de paine chiar a avut succes printre gospodinele care  veneau de la schimbul 3 si acasa erau asteptate de copil, sot si alte rubedenii dar si de vase nespalate, haine lasate la inmuiat cu o seara inainte ca erau doar masini semiautomate de spalat, si simteau nevoia sa faca ceva rapid de mancare pentru toata familia.

Prin adolescenta, acum muuulti ani in urma, aproape de perioada dinozaurilor, pizza a devenit o adevarata atractie si, aici nu ma refer la pizza cu blat de paine pe care o mancam acasa, ci la pizza aia tipic romaneasca cu oul  prezent pe tot blatul si mult ketchup deasupra. Nu provin dintr-o familie bogata, mai mult de-atat, resursele erau destul de limitate, asa ca pana si pizza sau mancatul la restaurant era un lux . Imi strangeam banutii pe care mi-i lasa maica-mea sa imi iau mancare la scoala, mai adunam aia 20 de lei din alocatia lunara, mai ajutam pe bunici la tara si ei simteau nevoia sa ma recompenseze cu bani de-o “prajitura” si uite-asa strangeam banuti pentru o pizza la tigaie si un suc la restaurant unde mergeam cu colegele mele. E una dintre cele mai frumoase amintiri de pe vremea liceului, stand toate in jurul mesei, impartind o pizza cu ou si parizer, band o Cola si plangandu-ne de cat de naspa e la scoala, cat de subiectivi sunt profesorii si cat de repede ne dorim sa crestem mari sa avem un job si multi bani. Ne doream independenta, libertate si eram impotriva sistemului. Tipic adolescentin!

Prin facultate deja am ajuns la un nou nivel de pizza: una care se putea personaliza dupa propria dorinta, nu exista ketchup, ou sau parizer si parca blatul era mai bun. Am descoperit retete autentice de pizza si m-am indragostit pe veci de acest fel de mancare accesibila, sigura, mobila, delicioasa si care indeamna la socializare. Mi-aduc aminte ca dupa cursuri eram mereu extenuata psihic si infometata, iar daca aveam vreo “fereastra” de ore intre cursuri tot nu aveam destul timp sa traversez Bucurestiul ca sa ma duc acasa sa mananc, asa ca ieseam cu colegii in campus. Dupa cursuri intensive de macroeconomie si apoi seminar la drept constitutional nu mai aveam rabdarea necesara sa parcurgem meniul asa ca mereu comandam una sau doua pizza extralarge si mancam pe saturate, imparteam impresii, discutam teorii, faceam schimb de cursuri sau idei, intram in polemici sau in conflicte de opinii dar asta ne-a antrenat mintile, ne-a ascutit simturile si ne-a facut sa rezistam ca un grup de studiu pe intreaga perioada de 3 ani.

Abia in vacantele de vara pe care am inceput sa mi le petrec prin Italia am avut de-a face cu adevarata Pizza Italiana. Plecam cate 3 luni sa muncesc in Italia, maica-mea fiind deja acolo de cativa ani imi era usor sa gasesc de munca si sa mai petrec putin timp si cu ea. Acolo am invatat ca uneori o pizza e pe atat de buna pe cat ti-e si compania. M-a fascinat simplitatea pizzelor italiene care era intrecuta doar de gustul specific mediteranean. Am descoperit ca lucrurile simple sunt cele mai savuroase deoarece gusturile se completeaza si lucreaza in sinergie pentru a oferi o experienta autentica, gustoasa si sanatoasa. Zic sanatoasa in ciuda perceptiei ca pizza sau pastele ingrasa, de fapt, in cazul ultimei ingrasa mai mult ce pui pe ele: sosuri, carnuri, etc, insa in epoca diversitatii ai de unde alege pentru a-ti face o portie de paste sau o pizza care sa respecte orice cerinte si sa satisfaca orice mofturos. Pizza italiana era mereu o incantare dar nu la fel de stimulanta ca cea mancata cu prietenii.

Astazi, sunt o creatura cu obiceiuri specifice, nu imi place sa schimb ceea ce functioneaza, iar daca schimb si nu se ridica cel putin la nivelul cu care sunt obisnuita, ma intorc la acel obicei si il apreciez mai mult. Asa e si cu pizza de la Gambino’s, comand cu fidelitate pentru ca sunt cei mai prompti si mai buni dintre toate pizzeriile care ofera livrare non stop in sectorul 4. Uneori ma ratacesc si comand la recomandarea unori prieteni, sunt acaparata de un brand sau pur si simplu e deschis un nou local la coltul intersectiei si mi-ar face asteptarea mai mica atunci cand sunt infometata. Cu regret, sau nu, mereu ma intorc la Gambino’s dupa ce m-am convins ca “iarba nu e mai verde de cealalta parte a gardului”. Sunt in “patratelul meu”, cu pizza mea, cu prietenii mei cat sa ii pot numara pe degete si cu tabieturile mele iar cei de la Gambino’s inteleg asta si stiu ca imi place pizza Diavola nu foarte picanta, ca imi place sosul dulce si uneori, cand am musafiri si  frigiderul mi-e mai gol decat contul bancar comand pizza casei extralarge si vin.

Voua cum va place pizza?

O seara frumoasa!

XOXO