Amagire si dezamagire in relatia cu copilul. De la alegerea personala la inertia lucrurilor

dezamagireDezamagire: un sentiment pe care nu l-am trait de multi ani. Senzatia aia ca nimic nu e cum trebuie, ca toate sunt anapoda si ca nimic nu imi place. Un tipat interior care vrea sa iasa si nu stie cum!

Iluzia dar si deziluzia sunt parte din trairile noastre ca oameni, ca e normal sa ne facem iluzii dar sa avem si deziluzii. O parte din vina o au endorfinele care au tendinta de a hiperboliza realizarile, asteptarile, dorintele, iar apoi, odata asezate la locul lor, realitatea cruda ne face sa vedem defectele foarte clar, crud si enervant.

Desi nu gestionez foarte bine schimbarile, ma adaptez de nevoie. Nu caut schimbari si ma simt in control in patratelul meu dar, pentru copil am parasit acel patrat de siguranta in ultimii doi ani si, probabil, ca as face-o din nou. Traiesc un sentiment mix de nedumerire, suparare, dezamagire, de intrebari, deruta, confuzie si mahnire. Toate astea nu au nimic de-a face cu copilul ci doar cu alegerea lui de a nu mai practica tenisul.

Ceva s-a schimbat si nu reusesc sa imi dau seama unde am gresit. Daca as fi putut impiedica intr-un fel asta, oare as fi facut-o? Daca au fost semne timpurii ale acestei alegeri de ce nu le-am vazut? Doar imi cunosc copilul pana la nivel de celula, sau poate ca nu?  Daca e ceva recent de ce nu imi pot da seama ce a condus la aceasta decizie? De ce nu reusesc sa comunic eficient, de ce ma blocheaza, de ce devine inaccesibila pentru mine? Oare iluzia unei bune relatii mama-fiica de pana acum a fost supraevaluata si a fost in capul meu? Oare pentru ea, relatia noastra nu e atat de idilica? De ce nu o pot face sa se deschida in fata mea si sa imi spuna ce o incanta, ce o doare, ce ii place si ce o deranjeaza?

O parte din rolul de mama implica invinovatirea pentru tot ce ai fi putut face diferit si nu ai facut, sau pentru tot ce nu ai facut. In orice caz, nimic nu doare mai tare decat sa constati ca pana acum te-ai amagit singura. Nimic nu doare mai tare sa stii ca undeva dorinta pentru sport a copilului s-a stins dar lucrurile au mers din inertie de dragul tau. Puteai oare sa vezi semnalele mai devreme? Iar daca da, care ar fi fost alea? Prima ezitare inainte de lectia de tenis, primul plans isteric ca a pierdut un meci, culoarea nepotrivita a tricoului pentru antrenament sau primele zile de vacanta in care nici macar nu a pomenit de tenis?

Oricum ar fi, dezamagirea ca ultimii doi ani din viata ii pot declara pierduti nu o pot “scutura’ din mine. Mahnirea ca am ajuns in aceasta situatie din cauza mea este coplesitoare iar sentimentele de dezamagire pe care le nutresc fata de intreaga situatie imi sunt noi, pentru ca pana acum nu am fost decat foarte mandra de orice conjunctura in care aparea copilul meu. Cu siguranta voi fi mandra in continuare, poate nu cu nimic legat de performantele ei sportive sau scolare, ci doar pentru ca e copilul meu.

Recunosc ca “defectiunea” e la mine, eu procesez greu astfel de trairi, uneori raman cicatrici, alteori cicatricile sunt tatuate cu ceva frumos ca sa ascunda uratenia. Nu sunt o mama perfecta, ci doar un om cu defecte si vise. Alteori, cicatricile raman sa ne aduca aminte ca nu putem controla totul, cu atat mai mult nu putem alege viata copiilor nostri, nu le putem ingreuna zborul cu visurile nostre. Copiii din generatia Alpha sunt definiti prin alte calitati si cu siguranta si cea mica isi va gasi drumul. Ma multumesc sa fiu macar parte a calatoriei ei prin viata, sa o ajut cand ii este greu si sa o sustin cand va dori ajutorul meu si sa imi infrang dorinta de a-i imprima dorintele proprii neimplinite.

Asta e pe azi. Nu e frumos, nu e happy, nu e perfect, e doar dezamagire si ceva in plus, ce trebuia sa las aici.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?