Bunica mea, maini de catifea

bunicaBunica, acea persoana in varsta care are mereu timp sa te traga de obraji, sa te alinte peste masura si care poate spune ca te iubeste mai mult decat si-a iubit proprii copii, pentru ca acum, la pensie, are si timp destul! Persoana care iti poate recunoaste ca si parintii tai au fost obraznici, chiar daca acum se dau rotunzi si care nu se da inapoi in a le reaminti pana si cele mai rusinoase detalii ale copilariei lor: bunica!

Bunica mea a fost o femeie foarte ingrijita, gospodina fara masura si foarte traditionalista. Au fost 6 copii, au mai ramas 3. Tinea foarte mult la imaginea pe care o afisa atat ea cat si familia ei in public si de asta spala la mana camasile bunicului pana facea rani. Casa ii era mereu curata si perdelele calcate chiar daca nu a avut niciodata masina de spalat sau fier de calcat performant. Pana acum 10 ani inca folosea fierul de calcat cu carbuni pentru ca nu accepta usor noutatile, chiar daca aduceau o schimbare in bine. Era o fire meticuloasa, ce pastra lucurile pana nu mai puteau fi reparate, ii placea sa ne faca sosete din lana si panglicute pentru scoala insa cel mai mult ii placea sa gateasca. Se trezea inaintea tuturor, uneori chiar si la 3-4 dimineata ca pana la 7 sa avem gogosi calde, mancare calda pe plita, lemne pentru foc si pastra vii niste retete pe care nu le-am mai intalnit nicaieri.

Cand eram mica, imi canta sa ma adoarma la amiaza un cantec cu un porumbel care canta a dor si singuratate. Nu l-am mai auzit de atunci. Era un cantec de jale si de fiecare data o apuca plansul si i se punea un nod in gat. Numai ea stia ce are pe suflet, cert e ca se pricepea sa isi ascunda sentimentele, toata secretele ei plecand de pe lumea asta odata cu ea.

cof

De multe ori, de la 6-7 dimineata pleca la munca pe camp, deseori singura, pentru ca bunicul lucra in deplasare. De multe ori ma lasa sa am grija de pui sau de strabunica mea atunci cand erau ei plecati. Gospodaria era mare si si-au revenit cu greu dupa comunism si CAP. Insa pana si asta li s-a parut usor pentru ca erau nascuti in anii ’30, ambii bunici au prins al doilea razboi mondial, foametea si greutatile vremii. Astfel incat, un frate al bunicii a fugit peste hotare, in fosta Cehoslovacia. Nu s-au vazut decat prin anii 1990 cand era sigur pentru el sa se intoarca in vizita cu noua lui familie. Deseori ne amintea “Ce stiti voi ce e e greul? Sa nu ai ce sa mananci, sa nu ai un leuț, sa nu ai nici macar faina…”

bunica

sdr

Bunica a incercat sa creasca singura 3 baieti care i-au adus la randul lor 3 nurori si 3 nepoate. Dintre toate, eu am crescut cel mai mult acolo, desi oficial domiciliul imi era la oras. Bunica m-a crescut de la 3 luni, atunci cand mama s-a intors la munca. Apoi am mers si la gradinita un an sau doi. Tot acolo, la gradinita, am ramas fara gogosile calde puse la pachet de bunica, si am fugit pe jos, plangand, inapoi catre casa. Acolo am invatat primele rugaciuni, versurile cantecelor de muzica populara pe care le auzeam la radio in fiecare seara si tot acolo am facut echipa cu bunicul sa punem pe foc nuielusa numita “Sfantul Niculai” pe care bunica o folosea sa ma “astampere”.

Bunica a incercat sa creasca o domnisoara harnica, diplomata, cu bun simt, careia sa ii impleteasca parul in 4, sa ii faca fustite cusute manual si care sa poarte rochite cu volanase. Desigur ca nu a reusit cu mine si tocmai de asta ieseau des scantei cand a venit perioada de rebeliune.

La bunicii paterni am avut cele mai multe amintiri frumoase. Pentru bunica am fost fetita pe care n-a avut-o iar pentru bunicul am fost centrul universului. Cu barba alba, burta mare si camasa mereu curata deseori mi-l aduc aminte cum se sprijinea de baston in fata portii. Bunica, pana in ultima clipa a vietii a fost in control asupra lucrurilor, astfel incat s-a culcat si nu s-a mai trezit. Si-a dorit sa nu fie povara nimanui si asa a si fost. La inmormantare am gasit toate lucrurile etichetate, pregatite cu cateva luni inainte de parca si-ar astepta cu nerabdare sfarsitul, de parca se grabea sa fie din nou cu bunicul.

Regretele sunt multe insa ma bucura ca ultima intalnire a noastra a fost doar cu cateva zile inainte cand am vazut-o fericita, ba chiar a glumit cu noi, cu micuta mea, ne-a servit cu prajituri si noi i-am dus sarmale pentru ca ea nu a putut sa mai faca. Pana la urma toti suntem o amintire atata timp cat avem pe cineva sa isi aduca aminte de noi.

Iubiti-va batranii,  nu se stie cat timp ii mai aveti!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?