De doi ani merge la tenis, daca se poate numi tenis ce facea ea la 4 ani si jumatate… Doi ani in care si-a facut cativa prieteni, in care a avut un program si in care m-a pus in fata atator emotii, sentimente, situatii … cat pentru inca 2 ani.
Cand iti dai copilul la tenis, in cazul meu, sau la orice sport individual, intelegi pentru prima data neputinta ta de parinte. Intelegi cate sentimente ii incearca pe cei mici la fiecare pas, intelegi ca, pentru ei, increderea in sine este mai importanta decat pregatirea si ca tu nu ii mai poti ajuta cu nimic odata ce intra pe teren. A doua jumatate a anului trecut nu a fost insa despre tenis cat a fost despre orgolii, dorinta de a calca pe cadavre in atingerea unui scop, despre parinti innebuniti de glorie si de copii prinsi la mijloc intre tenis, lobby, presiune parentala, tipete, diplomatie, nesimtire, perturbarea antrenamentelor…pana la atingerea punctului culminant de confruntare directa.
Stiu sigur ca am un copil bun, sincer, onest. Mi-a dovedit de fiecare data cand joaca tenis ca stie regulile jocului si ale arbitrajului. Stiu asta nu doar pentru ca e copilul meu, ci pentru ca eu din pacate nu pot spune acelasi lucru despre mine. O apreciez pentru sinceritate, inocenta, bunatatea nealterata de alte experiente ale vietii care te indarjesc si te fac sa fii mai putin “bun”.
Iar atunci cand un copil bun nu mai poate sta la antrenament datorita “interferentelor parentale” si vine plangand acasa, atunci cand un copil nu mai poate fi arbitrat corect si se simte furat, atunci cand unui copil ii scade stima de sine, increderea in fortele proprii, incepe sa piarda dorinta de a mai juca, gaseste scuze de abandon la meci si scuze de a nu mai concura. Asta s-a intamplat cu noi dupa un an jumatate de tenis linistit si 3 luni de calvar cu un parinte “profesor de sport”.
Cu alte cuvinte, parintele devenise neoficial antrenor, pentru ca era profesor de sport cu muuuulta experienta cu copii, ceea ce ii dadea dreptul sa se infiltreze in teren, pe langa antrenorul principal si sa isi antreneze copilul dandu-i indicatii directe in timpul meciului cu copilul meu si al altora. Nu doar atat, dar, pe terenul sintetic, liniile de demarcatie ale terenului de joc erau portocalii pe fond de bej inchis, iar coltul nu era bine luminat, ceea ce facea ca anumite mingi sa fie incerte. Dar el, “cu ochii sai de vultur”, la fel ca si consoarta care vede mingile in out din celalalt capat al salii de sport, pe o portiune neiluminata suficient, care atentioneaza ca a fost out la serva abia dupa schimbul de 5 pase in care fiica-sa a pierdut punctul, vede milimetric locul unde a atins mingea terenul.
De regula evit conflictele, mai ales cand ii pot aduce un dezavantaj copilului sau ii pot ingradi accesul la antrenamente. Rabufnesc in interior, ma consum, plang, atunci cand nu este ea. Asa ca l-am trimis pe sot, sa vada cu ochii sai si sa constate obiectiv ceea ce eu traiam de cateva luni. Lucrurile stateau exact asa cum credeam, ba mai mult, cireasa de pe tort a fost sa aflu ca sunt o mama care nu isi educa copilul, tocmai de la domn’ profesor, parintele antrenor. Cand micuta mea plangea pentru ca devenise intre timp o “popica” de antrenament al celuilalt copil, cand simtea ca ea nu mai este la antrenament pentru ca ei nu ii mai dadea nimeni indicatii, cand pierdea pe nedrept, era furata la puncte, era intimidata de tipetele adultului, aflat la 3 m de ea, din timpul schimbului de mingi, a ajuns sa nu mai doreasca tenis. Iar in mine s-a activat leoaica.
La inceput am fost nervoasa, am vrut sa raspund cu aceeasi moneda, am vrut sa ma duc sa il strang de gat pe cel care i-a facut asta copilului meu. Si am facut asta, pentru cateva zile incat sa constat ca cere prea mult din mine, ca e prea obositor sa fii nervos tot timpul. Apoi am stat si am gandit ca e cel mai bine sa nu creez mai mult dezechilibru decat este deja, asa ca am facut ce a facut orice mama in situatia mea: a bombanit in colt cu alta mama nemultumita de aceleasi aspecte 🙂 pana cand am ajuns la un plan.
Mi-am dat seama ca e nevoie de o schimbare de scenariu asa ca am incetat sa venim la sala care era chiar peste drum de noi si am facut saptamanal drumul catre Suceava, care e la 30 de km de noi doar pentru a o sustine in pasiunea ei. Intre timp, dupa cum s-ar zice “s-a spart buba” si parintelui antrenor i s-a mai interzis sa intre pe teren. Cand nu a putut sa isi tina gura nici din tribune, i s-a zis sa o faca pentru ca deranjeaza pe ceilalti copii, iar cand nu a putut face nici asta, a trimis-o pe nevasta-sa care are aceleasi principii ca si el, doar ca mai silentios. Vorbim de o doamna in stare sa zica la un concurs organizatorilor ca arbitrul a gresit scorul si a cerut reluarea meciului de la inceput, in conditiile in care arbitrul era chiar sotul ei!
Pe fondul asta, eu am pastrat linistea. Nu m-am dus nici la antrenor sa ma plang, nu am cautat motiv de cearta nici cu parintii, am lasat sa vad cand se va dezvalui intreaga situatie…si s-a intamplat… De atunci e oarecum liniste, copilul meu joaca tenis cu placere, e implicat, desi de pe margine se mai aude cate un “out”. Am invatat-o ca daca un meci e pierdut cu 7-6 sau chiar cu 7-0, asta nu reflecta abilitatile ei de joc. Sunt zile mai bune si zile mai proaste, pana si campionii mai pierd uneori. Am invatat-o ca e destul de buna sa joace tenis, ca are tot ce ii trebuie fizic, psihic si material ca sa continue atata timp cat ii va face placere.
Am reusit sa trecem impreuna peste o perioada grea in care copilul era blocat de fiecare data cand juca cu fetita antrenata de tatal ei de pe margine. Probabil ca se simtea fara aparare, tatal ei fiind plecat in deplasare un an de zile fara sa il vada. Probabil ca eu nu mai eram indeajuns sa o fac sa se simta protejata, aparata si probabil ca intoarcerea tatalui a fost ceea ce a trebuit ca sa se redescopere in bratele lui, sa ii dea iubire, sa se trezeasca si sa il mangaie pe fata si sa se cuibareasca la pieptul sau noaptea in somn.
Nu stiu nimic din psihologia micutilor sportivi, sunt doar o mama care isi sustine copilul si care se lupta sa ii fie bine, uneori se lupta cu ea insasi ca sa nu rabufneasca pe toti cei care ii fac puiul sa se simta insuficient de bun, insuficient de corect, insuficient de aparat, vulnerabil sau needucat.
Iar, domnule profesor, daca cititi asta, aduceti-va aminte cand ati spus ca “Nu stiu ce discutii aveti cu Bianca acasa dar, sa stiti ca eu sunt corect!” sau “Nu zic ca e vina dumneavoastra, dar sa stiti ca tine de educatie” atunci cand copilul meu plangea si nu vroia sa bata racheta la finalul meciului. Vreau sa va lamuresc si sa va reamintesc despre principalele aspecte pe care le discut cu copilul meu “needucat” acasa, educat diferit fata de cum ii “educati” d-voastra (dupa spusele chiar a fetitei d-voastra).
Punctul principal al dezbaterii este victoria cinstita, fair play si respect fata de adversar atat in afara terenului cat si in teren. Ma surprinde insa faptul ca d-voastra, ca profesor de sport, puneti asta pe plan secund, competitia si victoria prin orice mijloace fiind scopul principal al oricarui antrenament. Mi-am invatat copilul ca o victorie castigata necinstit este egal cu un “caca de catel”, ca sa fiu grafica si inteleasa. Adica, victoria necinstita e de cacat, dupa cum vorbim noi, astia, needucatii.
Al doilea aspect: imi incurajez copilul sa joace la concursuri asa cum joaca la antrenamente, sa se distreze, sa fie concentrata la minge nu la adversar, sa nu se arunce pe jos ca se poate rani grav, sa se gandeasca ca poate orice, ca stie, ca este buna, ca este indeajuns sa fie ea pe teren si nimeni altcineva. Limita ajutorul meu este intrarea in balon sau pe teren, de acolo nu o mai pot ajuta cu nimic.
Iar al treilea aspect, am grija ca tenisul sa nu ii submineze copilaria. Dupa fiecare concurs facem Ziua Campionilor, insemnand o zi dedicata noua, un mic cadou si o iesire in oras cu prietena si adversara ei de pe teren. Daca intr-o sambata nu vrea sa mearga la antrenament nu o oblig, atata timp cat isi respecta programul din cursul saptamanii. O las sa fie un copil de aproape 7 ani in grupa pregatitoare, o las sa isi traiasca copilaria.
Dar apoi veti zice, domnule profesor, ca doar prin exercitiu acasa, cu fileu imprumutat de la club, cu folosirea pe timp de pandemie a salii de sport din scoala unde profesati si cu vesnica batatura, care nu se vindeca de 2 luni, din palma copilului d-voastra se face performanta. Iar eu voi spune ca eu nu doresc sa urmez nici aceasta cale si nici nu doresc ca al meu copil sa fie cadavrul pe care calcati in drumul vostru catre glorie. Eu vreau doar sa imi duc copilul la tenis pentru avantaje mai complexe decat gloria in sine, dar, ma gandesc ca asta tine de educatie! Uite, educatie din asta cu blandete, cu atentie la psihicul copilului, cu nevoile si dorintele lui, educatie pe termen lung, voluntara.
Asa ca, poate nu vom fi maesti ai tenisului dar vom invata din fiecare antrenament atat cat putem, ne vom educa in spiritul fair playului, al prieteniei, al depasirii limitelor personale fizice si psihice, vom invata ca suntem pregatiti, ca suntem suficienti, ca putem, ca suntem curajosi, sanatosi si ca practicam un sport cu placere.
Pana data viitoare speram sa revenim cu vesti bune, mai ales ca sezonul competitional este la inceput. Iar daca va fi din nou vorba de vreo dezamagire, trecem si peste asta asa cum am trecut si pana acum: impreuna!
O zi minunata si nu uitati sa va incurajati copii, sa le fiti alaturi, sa ii ascultati si sa lasati dorinta lor sa ghideze pasii in orice pasiune ar urma!