Avem copii buni, dar ii strica parintii

copiiAvem copii buni, pentru ca altfel nu stiu sa fie. Ei se nasc buni, sunt buni din fire iar apoi, cate un parinte  intervine pe ici colo. Nu e rau sa ii pregatim pentru viata si rautatile ei, dar asta nu inseamna ca si ei trebuie sa devina rautaciosi, lipsiti de empatie, infatuati, plini de sine si batjocoritori cu cei care nu le mai servesc interesul.

Copiii nostri sunt buni. Nu doar al meu dar si al altora. Vad  grija, empatie, dorinta de asociere, strangeri de mana dupa ce se pierde un meci, chiar daca au fost adversare, vad imbratisari si alinari, vad multa iubire pe care copiii o ofera neconditionat. Dar, vad in acelasi timp si, comportament alterat de adulti, vad necinste cu pretul castigului, vad batjocura de fair-play-ul impus de sport, vad nutrirea invidiei, a geloziei, vad semne de bullying in etapa lor de dezvoltare.

Copiii nostri sunt buni, frumosi, plini de iubire si deseori onesti pentru ca asa e scris in ADN-ul lor. Insa cea din urma caracteristica se schimba daca vad in jurul lor alte manifestari. Deseori renunta la onestitate si aleg calea usoara e necinstei. Iar daca sunt contrazisi, completeaza lipsa adevarului cu cresterea gradului de decibeli cu care tipa. Pe ideea ca cine tipa mai tare are neaparat dreptate.

Copiii nostri sunt buni si chiar daca sunt sunt rai cu vointa, perpetueaza comportamentul ce il vad in jur: practica religioasa si rugaciune. Adica nu conteaza ce ai facut, daca te spovedesti si te rogi, incepi o noua runda de pacate facute voit, cu constiita de la zero si le poti face din nou ori de cate ori vrei, atata timp cat ti se promite, de cateva ori pe an, ca spovedania si impartasania te scapa de povara pacatelor. Credinta implica o intreaga filosofie de viata, in care iubirea aproapelui are loc de cinste, dar religia practicata, cel putin de unii, para sa fie plasa de siguranta si optiunea de “Reset” de fiecare data cand au constiinta incarcata, fara a implica vreo dorinta de reabilitare.

Copiii nostri sunt buni, dar toti vor sa fie cei mai buni cand e vorba de o competitie. Si nu e nimic rau in a-ti dori sa fii cel mai bun! Din pacate, se pune mai mare accent pe competitie decat pe colaborare. Pana la o anumita varsta, ar trebui sa le fie intiparit in minte spiritul de fair play dar si de camaraderie. Cel cu care joci iti este adversar pe teren, dar are respectul tau si va antrenati impreuna pentru a creste impreuna. Unii copii cred ca antrenamentul cu ei este un privilegiu si cred ca asta le da dreptul sa vocifereze “Nu esti sefa mea!”, “Nu imi spui tu ce sa fac!”, “Taaaaaci, nu ma mai enerva!”, “Ai rabdare, unde te grabesti!”, atunci cand li se spune ca e randul lor sa serveasca sau orice altceva. Acum ganditi-va cat de fragil e psihicul unui copil de abia 7 ani si cum, manifestarile de care nu are parte acasa dar, de care are parte la antrenamente, ii afecteaza jocul si mintea.

Copiii nostri ar fi toti buni, daca parintii si-ar tine gura de pe margine in timpul antrenamentelor! Copiii nostri s-ar juca impreuna dupa meci, ar imparti o gustare impreuna, s-ar tine de mana si s-ar imbratisa, ar creea un spatiu armonios si plin de iubire in jurul lor si in jurul celorlalti. Asa a fost o perioada foarte scurta si mi-am dat seama cat de frumos ar fi daca as vedea asta in fiecare zi. Fara parinti cu portavocea-n corzile vocale, fara copii rautaciosi si neonesti, fara copii care sunt “rupti” intre a fi pe plac mamei si a “rani” un copil cu care sunt ocazional prieteni.copii

Copiii nostri sunt buni, dar pot fi rai daca asta le-o cerem. Ei ar face orice pentru noi, pentru ca noi suntem zeul lor, intreaga lor existenta se invarte in jurul nostru si se bazeaza pe acceptarea noastra. Copiii nostri se bazeaza pe noi sa le calauzim calea, sa le dam un exemplu cum trebuie sa se comporte, sa ii ghidam in situatiile necunoscute iar daca, de o parte ne rugam si in secunda urmatoare jignim sau nutrim invidie in suflet sau in minte, copiii nostri vor face la fel.

Copiii nostri pot fi oricum le-o cerem noi, iar daca asta inseamna calea mai usoara va fi cu atat mai atractiv pentru ei. De ce sa muncesti cand poti trisa? E mai usor sa trisezi dar asta nu e o solutie care sa te ajute pe parcursul vietii.

Uneori ma intreb de ce o dau la tenis. O dau pentru mine, pentru ea? Oare la 7 ani e corect sa pui presiunea unei astfel alegeri pe copil? Cat de corect e sa ii mai dai un branci, impuls, o impingere de la spate cand isi pierde calea? Oare dorinta ei de a continua acest drum este sa ne faca noua pe plac sau pentru ca asa simte ea?

Raspunsul meu ar fi ca daca un copil are un potential sau un interes cat de mic pentru un anumit domeniu, acesta trebuie sustinut. Uneori, pe drum, ei mai devin distrasi de alte activitati, este bine sa le incercati dar, pastrati o activitate constanta in viata lor. Undeva unde sa revina, unde sa se simta confortabil ca si cum ar apartine unui loc. Tenisul este unul dintre sporturile solitare, nu ai echipa de care sa depinzi, te ai doar pe tine in teren si trebuie sa ai incredere in fortele proprii. Trebuie sa joci mai intai cu mingea si apoi cu adversarul, trebuie sa gasesti cea mai buna varianta de a juca mingea si ai nevoie sa iti pastrezi echilibrul psihic pe toata durata meciului. Copiii nu stiu sa faca asta dar invata cate putin in fiecare zi. Ei invata ca sunt destul in ochii nostri si asta ar trebui sa fie cel mai important.

In urma unei saptamani pline de astfel de comportamente, copilul meu a izbucnit in plans. Mai grav, e ca eu stiam de ce si nu puteam sa fac nimic decat sa ii ofer umarul meu si sa o incurajez. I-am reamintit ca este un copil bun si sa nu imite comportamentele care ei nu ii plac dar in schimb sa se bucure la fiecare reusita, la fiecare pas mic, la fiecare punct castigat. Sa se bucure sincer, asa cum, la fel de sincer plange cand pierde un meci. Sa se bucure de joc, sa isi exerseze loviturile, servele, iar daca poate sa se imprieteneasca, daca nu, sa nu raspunda impertinentei cu aceeasi moneda ci doar sa taca ca sa isi regaseasca echilibrul.copii

Copiii nostri sunt buni, pacat de parintii care trec peste problemele de sanatate ale copiilor si ii fac un fel de martiri pe altarul sportului. Pacat ca pleaca in lunga calatorie a vietii cu ideea ca trisatul e ok, ca bullyingul e ok, ca religia e butonul de reset. Cel mai pacat e ca astfel de oameni reproseaza altor parinti felul cum isi educa copii cand, au fost atatea scene in care propriul lor copil nu isi permitea sa verse o lacrima sau sa se planga de vreo durere in fata lor, de frica!

Avem copii buni. Pastrati-le inocenta si bunatatea atata timp cat puteti, invatati-i ca pentru a fi un om care schimba lumea o pot face si prin cooperare nu prin competitie, invatati-i ca esecul e o alta forma de a invata, invatati-i sa accepte o filosofie a binelui in viata lor si sa fie fideli propriului sine indiferent de cati le-ar zice ca daca sunt buni sunt si prosti.

Eu asta incerc sa fac si zilnic am o lupta cu mine. Informatia e putere si as putea scapa de concurenta doar prin divulgarea ei. Dar nu vreau asta, e miseleste, e sub mine, as trada increderea unei persoane si as face rau voit unui copil doar pentru pacatele parintilor. In plus, e si contra-productiv pentru ca as pierde un partener bun de antrenamente. Vreau sa imi invat copilul ca asta e calea lasului. Singura varianta in care poti scapa de un adversar e sa il bati pe teren. Astfel te vei bucura si de respectul sau. Eu cred ca asta e varianta castigatoare pe termen lung pentru gestionarea viitoarelor situatii cu care se va confrunta in viata.

Tenisul nu e doar sport, desi asta credeam inainte. Antrenamentele si concursurile de tenis te pun de mic in situatii similare cu cele in care o sa fii cand vei creste mare. Creste un adult bun si accepta-te pe deplin. Daca esti bun nu esti prost. Trebuie doar sa ai prieteni care sa te iubeasca asa cum esti si sa nu incerce sa te schimbe in ceva ce stii ca nu poti fi.

O zi minunata!

XOXO

Leave a Reply