Ieri mi-am inmormantat tatal. Cuvantul orfan nu mi-a trecut pana acum prin minte… Desi deznodamantul era ceva cu care am reusit sa ma obisnuiesc, cel putin mintal, in cele 3 luni in care am tot umblat prin spitale, asta nu inseamna ca devine vreodata usor.
E greu pentru ca dupa 3 luni in care aveam un program de vizita cel putin o data la doua zile, iar ulterior zilnic, nu mai am la cine merge, nu mai am scop. E greu pentru ca indiferent cat de bine ai fi facut totul la final, te incearca regrete, ganduri fel de fel. Te incearca indoieli asupra actiunilor si alegerilor facute sau nefacute in legatura cu el. Te gandesti ca poate lucrurile ar fi trebuit sa ia alta turnura, ca ar fi meritat sa se bucure de pensie alaturi de cel mai nou nepotel, ar fi meritat sa isi traiasca cei din urma ani, cel putin fara durere fizica.
Tatal meu a murit de ciroza, stadiul 4, forma decompensata. Asta insemna ca ficatul si-a dat shut-down complet, nu mai exista testut sanatos care sa se regenereze, i se acumula lichid in tesuturi si nu se mai eliminau toxinele. Acestea ii ajungeau la creier si ii provocau confuzie, ajungand ca in ultima perioada sa nu mai stie nici unde este si nici cine suntem noi. Dependent de sonda, perfuzii si scoatere saptamanala de lichid din abdomen, vene fragile ca o sarma, lipsa factorului de coagulare si complicatiile ce decurg din nefunctionarea unui organ vital, au facut ca ultimele 2 saptamani nici macar doza dubla de Tramadol sa nu ii mai aline durerea. S-a stins cate putin in fata ochilor mei, ajungand sa nu isi mai poata controla functiile fiziologice, sa ajunga imobilizat la pat, sa isi piarda capacitatea de a se hrani singur si in final sa isi piarda graiul cu totul.
Cei care l-au cunoscut nu ar putea spune un lucru rau despre el. Era o fire blanda, un om domol, mereu glumet iar singurul sau act de rautate a constat in predispozitia, aproape congenitala, de a alege alcoolul in detrimentul oricarui lucru bun din viata sa. Abia iesise la pensie de jumatate de an si, in loc sa se bucure de ea dupa o viata muncita pe santier in conditii foarte grele, a ales sa imbratiseze pana la capat alegerea ce l-a adus mai aproape de deznodamant cu fiecare pahar.
Ca fiica, nu am avut o relatie foarte apropiata cu tatal meu. In copilarie nu imi aduc sa fi fost foarte prezent, ba chiar m-a pierdut in prima zi de scoala si de cateva ori apoi prin piata, dar imi aduc aminte ca ma lasa sa gust din spuma de bere formata in halba. Rareori a fost atent la nevoile altcuiva inafara de ale lui, asa ca mama a trebuit sa duca tot greul intretinerii familiei iar in final, s-au despartit. Despartirea lor a fost ca o gura de aer curat pentru mine, chiar daca pentru majoritatea copiilor poate parea cel mai rau lucru care li se poate intampla. Stiam ca nu vor mai fi tensiuni in casa si ca, intr-un fel sau altul, ne vom descurca. Si asa a si fost!
Poate ca e inca starea de soc, sau faptul ca durerea mi s-a disipat cate putin pana in momentul final, dar inca nu resimt foarte tare golul lasat in urma. Ma incearca lacrimi, mi se pune un nod in gat dar totul se opreste acolo. Am fost mai socata cand mi s-a zis ca intra in coma hepatica decat sunt acum, am fost mai afectata cand a fost vorba de bunica sau de bunicul. Probabil am nevoie sa “wrap my head around it”, sa procesez in ritmul meu toate emotiile care ma incearca sau poate, asa sunt eu, mai insensibila. Only time will tell!
Pana data viitoare, va sfatuiesc sa faceti alegeri bune! Bucurati-va de viata si de oportunitati, ingrijiti-va de sanatatea fizica si mintala, be better!
XOXO
